Eseuri.Cartea a doua, Michel de Montaigne

La 50 de ani de la prima publicare integrala a Eseurilor lui Montaigne in limba romana, Editura Humanitas ofera cititorilor o noua traducere a acestei opere fundamentale, semnata de Vlad Russo. Noua versiune, deopotriva riguroasa si fireasca, urmareste sa-l aduca pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevarata bucurie a lecturii. Ea este programata sa apara in trei volume, fiecare cuprinzand cate o carte a Eseurilor.

„Aceste eseuri vor fi citite cat timp vor exista oameni care iubesc adevarul, forta si simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de incercare a unui spirit ales. Celui caruia nu-i place s-o citeasca spuneti-i ca sufera de un viciu al inimii sau intelegerii; aproape ca nu e problema pe care el sa n-o fi cercetat pe toate fetele, ramanand la fel de convingator intotdeauna. Contradictiile operei sale sunt imaginea fidela a contradictiilor intelegerii omenesti. El isi urmareste ideile fara nici o arta: putin ii pasa de unde porneste, cum inainteaza sau unde sfarseste. Spune lucrul care-l framanta aici si acum. Nu e nici mai inchegat, nici mai dezlanat cand scrie decat e cand gandeste sau viseaza… El ni se arata sub cele mai felurite chipuri: cand bun, cand desfranat, cand ingaduitor, cand infumurat, cand banuitor sau superstitios. Dar, orice-ar spune, intereseaza si instruieste.“ — DENIS DIDEROT

„Vad ca filozofii pyrrhonieni nu-si pot prezenta doctrina generala in nici un fel de rostire: lor le-ar trebui un nou limbaj. Al nostru e alcatuit in intregime din propozitii afirmative, care lor le sunt de tot nesuferite. Astfel, cand rostesc «Ma indoiesc», sunt stransi numaidecat cu usa pentru a fi facuti sa accepte ca macar de un lucru sunt siguri si-l cunosc, anume ca se indoiesc. De aceea au fost siliti sa caute scapare intr-o comparatie cu medicina, fara de care pozitia lor ar ramane de neinteles: cand spun «Nu stiu» sau «Ma indoiesc», declara ca propozitia se elimina si ea impreuna cu restul, la fel ca rubarba, care impinge afara scursurile daunatoare, eliminandu-se si ea in acelasi timp. Aceasta idee e infatisata mai convingator printr-o intrebare: «Oare ce stiu?», pe care am asezat-o ca deviza a unei balante.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Pe coperta: Licorna la fantana, detaliu (din seria „Tapiseriile licornei“), 1495–1505, Metropolitan Museum, New York

MICHEL DE MONTAIGNE s-a nascut in 1533 in castelul cu acelasi nume apartinand familiei, din regiunea Perigord, aflata in sud-vestul Frantei. Era gascon asadar si – cum altfel? – extrem de mandru de originea sa, fara a-i ignora cusururile. Primii ani i-a petrecut pe domeniul familial, bucurandu-se de o educatie cum in Franta nu se mai vazuse pana atunci: tatal lui i-a pus un preceptor german care, nestiind limba franceza, i-a vorbit numai in latina, astfel ca invatacelul a ajuns s-o cunoasca ca pe o limba materna. A urmat apoi cursuri de drept la Toulouse si a audiat prelegerile unor savanti ai vremii la Paris. Era deci menit unei cariere de inalt functionar, si a si ocupat diferite posturi in administratia orasului Bordeaux. Dar singurul lucru pe care l-a socotit demn de retinut din toata acea vreme a fost intalnirea din 1558 cu Etienne de La Boetie – de care-l va lega o prietenie legendara, intrerupta brusc de moartea prematura a prietenului, pe care a plans-o cu un patetism retinut pana la sfarsitul vietii. Nimic de mirare asadar ca in 1571 se retrage din toate functiile publice si se dedica unui gen literar nascut din mintea lui, precum Athena din capul lui Zeus inarmata din cap pana in picioare: Eseul. De-aci inainte, viata lui se va invarti permanent in jurul Cartii pe care o scrie si rescrie neincetat, vreme de peste doua decenii. Cu doua pauze revelatoare: o calatorie in Italia, prin Elvetia si Germania, despre care ne-a lasat un jurnal extrem de viu, si alegerea in doua randuri in postul de primar al orasului Bordeaux. Nimic nu-l mai putea indeparta insa acum de Cartea lui, care topea intreaga experienta traita de autor, cu ochii larg deschisi, in framantatele vremi ale Razboaielor Religioase si in efervescenta fara egal a culturii umaniste. A publicat din ea trei editii in timpul vietii sale – incheiata in 1592 –, completand-o si revenind mereu asupra fiecarei fraze, sfarsind prin a lasa posteritatii o carte care nu inceteaza sa uimeasca prin cruditatea cu care observa lumea si, mai ales, pe sine.